CONVENTIE Nr.
0 din 8 iulie 2005
cu privire la imunitatile de
jurisdictie ale statelor si ale bunurilor acestora*)
ACT EMIS DE:
ACT INTERNATIONAL
ACT PUBLICAT IN:
MONITORUL OFICIAL NR. 1008 din 19 decembrie 2006
Adunarea Generală a ONU,
având în vedere paragraful 1 al art. 13 din Carta ONU,
reamintind Rezoluţia sa 32/151 din 19 decembrie 1977,
în care recomanda Comisiei de drept internaţional să realizeze un studiu de
drept relativ la imunităţile de jurisdicţie ale statelor şi ale bunurilor
acestora, în vederea dezvoltării progresive şi codificării sale, precum şi
rezoluţiile adoptate ulterior, de exemplu rezoluţiile 46/55 din 9 decembrie
1991, 49/61 din 9 decembrie 1994, 52/151 din 15 decembrie 1997, 54/101 din 9 decembrie
1999, 55/150 din 12 decembrie 2000, 56/78 din 12 decembrie 2001, 57/16 din 19
noiembrie 2002 şi 58/74 din 9 decembrie 2003,
reamintind, de asemenea,
proiectul final însoţit de observaţii asupra dreptului relativ la imunităţile
de jurisdicţie ale statelor şi ale bunurilor acestora, prezentat de Comisia de
drept internaţional în cap. II al raportului său asupra lucrărilor celei de-a 43-a sesiuni,
reamintind, de asemenea, raporturile Grupului de lucru
cu componenţă nelimitată al Comisiei a VI-a, precum şi raportul Grupului de
lucru asupra imunităţilor de jurisdicţie ale statelor şi ale bunurilor acestora
al Comisiei de drept internaţional, prezentat în aplicarea Rezoluţiei 53/98 a
Adunării Generale a ONU din data de 8 decembrie 1998,
reamintind, între altele, Rezoluţia sa 55/150 din 12
decembrie 2000, prin care a decis înfiinţarea Comitetului special asupra
imunităţilor de jurisdicţie ale statelor şi ale bunurilor acestora, deschis
participării statelor membre ale instituţiilor specializate ONU, în vederea
urmăririi lucrărilor, consolidării punctelor de convergenţă şi reglării
chestiunilor asupra cărora nu s-a ajuns la o soluţie, în vederea elaborării
unui instrument capabil să întrunească consensul general, bazat pe proiectul de
articole relativ la imunităţile de jurisdicţie ale statelor şi ale bunurilor
acestora, adoptat de Comisia de drept internaţional, şi pe baza discuţiilor
Grupului de lucru cu componenţă nelimitată al Comisiei a VI-a,
după examinarea raportului Comitetului special asupra
imunităţilor de jurisdicţie ale statelor şi ale bunurilor acestora,
subliniind importanţa uniformităţii şi clarităţii
dreptului relativ la imunităţile de jurisdicţie ale statelor şi ale bunurilor
acestora şi evidenţiind rolul pe care o convenţie l-ar avea în acest scop,
luând notă de faptul că încheierea unei convenţii
asupra imunităţilor de jurisdicţie ale statelor şi ale bunurilor acestora se
bucură de un larg sprijin,
considerând declaraţia făcută de preşedintele
Comitetului special la prezentarea raportului acestui comitet:
1. exprimă profunda sa satisfacţie pentru rezultatul
la care a ajuns Comisia de drept internaţional şi Comitetul special asupra
imunităţilor de jurisdicţie ale statelor şi ale bunurilor acestora în domeniul
dreptului relativ la imunităţile de jurisdicţie ale statelor şi ale bunurilor
acestora;
2. împărtăşeşte concluzia generală la care a ajuns
Comitetul special, potrivit căreia Convenţia Naţiunilor Unite cu privire la
imunităţile de jurisdicţie ale statelor şi ale bunurilor acestora nu trebuie să
acopere urmărirea în domeniul penal;
3. adoptă Convenţia Naţiunilor Unite cu privire la
imunităţile de jurisdicţie ale statelor şi ale bunurilor acestora, care
figurează în anexa la prezenta rezoluţie, şi îl roagă pe secretarul general, în
calitatea sa de depozitar, să o deschidă spre semnare;
4. invită statele să devină părţi la această
convenţie.
*) Traducere.
ANEXA
CONVENŢIA NAŢIUNILOR UNITE
cu privire la imunităţile de jurisdicţie ale
statelor şi ale bunurilor acestora
Statele părţi la prezenta convenţie,
considerând că imunităţile de jurisdicţie ale statelor
şi ale bunurilor acestora constituie un principiu general acceptat în dreptul
internaţional cutumiar,
având în vedere principiile dreptului internaţional
consacrate de Carta ONU,
convinse de faptul că o convenţie internaţională asupra
imunităţilor de jurisdicţie ale statelor şi ale bunurilor acestora ar întări
preeminenţa dreptului şi securităţii juridice, în special în interiorul
raporturilor dintre state şi persoanele fizice şi juridice, şi ar contribui la
codificarea şi la dezvoltarea dreptului internaţional şi la armonizarea
practicii în acest domeniu,
ţinând cont de evoluţia practicii statelor în ceea ce
priveşte imunităţile de jurisdicţie ale statelor şi ale bunurilor acestora,
afirmând că regulile de drept internaţional cutumiar
continuă să guverneze chestiunile care nu au fost reglementate de dispoziţiile
prezentei convenţii,
au convenit asupra următoarelor:
PARTEA I
Introducere
ARTICOLUL 1
Domeniul de aplicare a prezentei convenţii
Prezenta convenţie se aplică imunităţii de jurisdicţie
a unui stat şi a bunurilor sale în faţa instanţelor unui alt stat.
ARTICOLUL 2
Folosirea termenilor
1. In scopul prezentei
convenţii:
a) termenul instanţă înseamnă orice organ al unui stat, oricare ar fi denumirea sa,
abilitat să exercite atribuţii judiciare;
b) termenul stat desemnează:
(i) statul şi organele sale de guvernare;
(ii) componentele unui stat federal sau subdiviziunile
politice ale statului, care sunt abilitate să îndeplinească
şi îndeplinesc efectiv acte în cadrul exercitării autorităţii suverane a
statului;
(iii) stabilimentele sau organismele statului ori alte entităţi, în măsura în care sunt abilitate să îndeplinească
şi îndeplinesc efectiv acte care presupun exerciţiul autorităţii suverane de
stat;
(iv) reprezentanţii statului, când aceştia acţionează
sub acest titlu;
c) expresia tranzacţie
comercială desemnează:
(i) orice contract sau tranzacţie cu caracter comercial
făcută în scopul vânzării de bunuri sau furnizării de servicii;
(ii) orice contract de împrumut sau altă tranzacţie de
natură financiară, inclusiv orice obligaţie de garanţie ori de indemnizare care
are legătură cu un asemenea împrumut sau o asemenea tranzacţie;
(iii) orice alt contract sau orice altă tranzacţie de
natură comercială, industrială sau care priveşte prestarea de lucrări ori
servicii, cu excepţia contractelor individuale de muncă.
2. Pentru a determina dacă un contract sau o
tranzacţie este o tranzacţie comercială în sensul lit. c) a paragrafului 1,
trebuie să se ţină seama în primul rând de natura contractului sau a tranzacţiei, dar va
trebui, de asemenea, să se ţină seama şi de scopul său, dacă părţile la
contract sau la tranzacţie au convenit astfel sau dacă, în practica statului
forului, acest scop este de natură să determine caracterul necomercial al
contractului sau al tranzacţiei.
3. Dispoziţiile paragrafelor 1 şi 2 privind sensul
termenilor folosiţi în prezenta convenţie nu afectează utilizarea acestora şi
nici sensul care le-ar putea fi atribuit de alte instrumente internaţionale sau
de dreptul intern al unui stat.
ARTICOLUL 3
Privilegii şi imunităţi neafectate de prezenta
convenţie
1. Prezenta convenţie
nu afectează privilegiile şi imunităţile de care se bucură un stat în virtutea
dreptului internaţional în ceea ce priveşte exercitarea funcţiilor:
a) misiunilor diplomatice, posturilor consulare, misiunilor speciale, misiunilor pe lângă organizaţiile internaţionale
sau delegaţiilor lor în organele organizaţiilor internaţionale ori la
conferinţele internaţionale; şi
b) persoanelor care au legătură cu acestea.
2. Prezenta convenţie nu afectează nici privilegiile
şi imunităţile pe care dreptul internaţional le recunoaşte ratione personae şefilor de stat.
3. Prezenta convenţie nu afectează privilegiile şi
imunităţile pe care dreptul internaţional le recunoaşte unui stat cu privire la
aeronavele sau obiectele spaţiale aflate în proprietatea ori care sunt
exploatate de respectivul stat.
ARTICOLUL 4
Neretroactivitatea prezentei convenţii
Fără a prejudicia aplicarea oricăror reguli enunţate în
prezenta convenţie, la care imunităţile de jurisdicţie ale statelor şi ale
bunurilor acestora sunt supuse în virtutea dreptului internaţional, independent
de prevederile prezentei convenţii, aceasta din urmă nu se aplică niciunei
chestiuni relative la imunităţile de jurisdicţie ale statelor sau ale bunurilor
acestora, ridicată într-un proces care a fost intentat contra unui stat în faţa
instanţei altui stat înainte de intrarea în vigoare a prezentei convenţii între
statele respective.
PARTEA a II-a
Principii generale
ARTICOLUL 5
Imunitatea statelor
Un stat beneficiază, pentru el
şi bunurile sale, de imunitate de jurisdicţie în faţa instanţelor unui alt
stat, sub rezerva dispoziţiilor prezentei convenţii.
ARTICOLUL 6
Modalităţi pentru a da efect imunităţii statelor
1. Un stat dă efect imunităţii statelor, prevăzută în
art. 5, atunci când se abţine să-şi exercite jurisdicţia într-un proces care se
derulează în faţa instanţelor sale contra unui alt stat şi când, în acest scop,
veghează ca instanţele să stabilească din oficiu că imunitatea acestui alt
stat, prevăzută la art. 5, este respectată.
2. Un proces care are loc în faţa instanţelor unui
stat este considerat ca fiind intentat contra unui alt stat când acesta:
a) este citat ca parte la proces; sau
b) chiar dacă nu este citat ca parte la proces,
procesul vizează în fapt să aducă atingere bunurilor, drepturilor, intereselor
sau activităţilor acestui alt stat.
ARTICOLUL 7
Consimţământul expres pentru exercitarea
jurisdicţiei
1. Un stat nu poate invoca imunitatea de jurisdicţie
într-un proces care se derulează în faţa instanţei unui alt stat într-o materie
sau într-un caz, dacă a consimţit în mod expres la exercitarea jurisdicţiei
acestei instanţe cu privire la această materie sau la acest caz:
a) printr-un acord internaţional;
b) printr-un contract scris; sau
c) printr-o declaraţie făcută în faţa unei instanţe
sau printr-o comunicare scrisă într-un proces determinat.
2. Acordul dat de un stat pentru aplicarea legii unui
alt stat nu se consideră consimţământ la exercitarea jurisdicţiei de către
instanţele acestui ultim stat.
ARTICOLUL 8
Efectul participării la un proces în faţa unei
instanţe
1. Niciun stat nu
poate invoca imunitatea de jurisdicţie într-un proces aflat pe rolul instanţei
unui alt stat:
a) dacă a intentat el însuşi acel proces; sau
b) dacă, pe fond, a
intervenit la acel proces sau a participat în orice fel la el. Totuşi, dacă
statul dovedeşte instanţei că nu a luat cunoştinţă de faptele asupra cărora o
cerere de acordare a imunităţii poate fi fondată, după ce a participat la
proces, statul poate invoca imunitatea pe baza acestor fapte, cu condiţia să o
facă fără întârziere.
2. Nu se consideră că un stat a consimţit la
exercitarea jurisdicţiei instanţei unui alt stat dacă intervine într-o
procedură sau participă la aceasta având drept unic
scop:
a) invocarea imunităţii; sau
b) valorificarea unui drept sau a unui interes în
privinţa bunurilor în cauză în acel proces.
3. Prezentarea reprezentantului unui stat în faţa
instanţei unui alt stat ca martor nu se consideră ca
valorând consimţământ al primului stat la exercitarea
jurisdicţiei acestei instanţe.
4. Absenţa reprezentării unui stat într-o procedură în
faţa instanţei unui alt stat nu se consideră ca având valoare de consimţământ
al primului stat la exercitarea jurisdicţiei acestei instanţe.
ARTICOLUL 9
Cereri reconvenţionale
1. Un stat care iniţiază un proces în faţa instanţei
unui alt stat nu poate invoca imunitatea de jurisdicţie în faţa acelei instanţe
în ceea ce priveşte o cerere reconvenţională care este fondată pe acelaşi
raport de drept sau pe aceleaşi fapte ca cererea principală.
2. Un stat care intervine pentru a introduce o cerere
într-un proces care se derulează în faţa instanţei unui alt stat nu poate
invoca imunitatea de jurisdicţie în faţa acelei instanţe în ceea ce priveşte o
cerere reconvenţională care este fondată pe acelaşi raport de drept sau pe
aceleaşi fapte ca cererea introdusă de el.
3. Un stat care introduce o cerere reconvenţională
într-un proces intentat contra lui în faţa instanţei unui alt stat nu poate
invoca imunitatea de jurisdicţie în faţa acelei instanţe în ceea ce priveşte
cererea principală.
PARTEA a III-a
Situaţii în care statele nu pot invoca imunitatea
ARTICOLUL 10
Tranzacţiile comerciale
1. Dacă un stat efectuează cu o persoană fizică sau
juridică o tranzacţie comercială şi dacă, în virtutea regulilor aplicabile de
drept internaţional privat, contestaţiile relative la această tranzacţie
comercială sunt de competenţa instanţelor unui alt stat, primul stat nu poate
invoca imunitatea de jurisdicţie în faţa acestor instanţe într-o procedură care
decurge din această tranzacţie.
2. Paragraful 1 nu se aplică:
a) în cazul unei tranzacţii comerciale între state;
sau
b) dacă părţile la tranzacţia comercială au convenit
altfel în mod expres.
3. Când o întreprindere de stat sau o altă entitate
creată de stat, dotată cu personalitate juridică distinctă şi care are
capacitatea:
a) să stea în justiţie; şi
b) să dobândească, să posede, să deţină, să cedeze
bunuri, inclusiv bunuri pe care statul a autorizat-o să le exploateze sau să le
gereze,
este implicată într-un proces care are legătură cu o tranzacţie
comercială în care este angajată, imunitatea de jurisdicţie de care beneficiază
statul respectiv nu este afectată.
ARTICOLUL 11
Contractele de muncă
1. Cu excepţia situaţiei în
care statele respective nu decid altfel, un stat nu poate să invoce imunitatea
de jurisdicţie în faţa instanţei unui alt stat, competentă în speţă, într-o
procedură privitoare la un contract de muncă dintre stat şi o persoană fizică
pentru o activitate efectuată sau care trebuie efectuată, în totalitate ori
parţial, pe teritoriul acestui alt stat.
2. Paragraful 1 nu se aplică:
a) dacă lucrătorul a fost angajat pentru a exercita
funcţii particulare în exercitarea prerogativelor de putere publică;
b) dacă este:
(i) diplomat, aşa cum este definit în Convenţia de la
Viena din 1961 asupra relaţiilor diplomatice;
(ii) funcţionar consular, aşa cum este definit în
Convenţia de la Viena din 1963 asupra relaţiilor consulare;
(iii) membru al personalului diplomatic al unei misiuni
permanente pe lângă o organizaţie internaţională sau al unei misiuni speciale
ori dacă este angajat pentru a reprezenta un stat într-o conferinţă
internaţională; sau
(iv) orice altă persoană care beneficiază de imunitate
diplomatică;
c) dacă acţiunea are ca obiect angajarea, reînnoirea
angajării sau reinstalarea unei persoane;
d) dacă acţiunea are ca obiect concedierea sau
rezilierea contractului unui lucrător şi dacă, potrivit avizului şefului
statului, al şefului guvernului sau al ministrului afacerilor externe al
statului angajator, această acţiune riscă să interfereze cu interesele statului
în materie de securitate;
e) dacă angajatul este resortisant al statului
angajator la momentul la care este intentată acţiunea, cu excepţia cazului când
are rezidenţa permanentă în statul forului; sau
f) dacă angajatul şi statul angajator au convenit
altfel în scris, sub rezerva consideraţiilor de ordin public care conferă
instanţelor statului forului jurisdicţie exclusivă determinată de obiectul
acţiunii.
ARTICOLUL 12
Prejudicii asupra persoanelor sau bunurilor
Cu excepţia situaţiei în care statele respective nu
decid altfel, un stat nu poate invoca imunitatea de jurisdicţie în faţa
instanţei unui alt stat, competentă în acea speţă, într-o procedură care se
raportează la o acţiune în reparaţie pecuniară în caz de deces sau de vătămare
a integrităţii fizice a unei persoane ori în caz de prejudiciu sau de pierdere
a unui bun corporal, datorată unui act sau unei omisiuni imputabile statului,
dacă acest act sau această omisiune s-a produs, în totalitate sau în parte, pe
teritoriul acestui alt stat şi dacă autorul actului sau al omisiunii era
prezent pe acel teritoriu la momentul actului sau al omisiunii.
ARTICOLUL 13
Proprietatea, posesia şi utilizarea bunurilor
Cu excepţia situaţiei în care statele respective nu
decid altfel, un stat nu poate invoca imunitatea de jurisdicţie în faţa
instanţei unui alt stat, competentă în acea speţă, într-o procedură relativă la
determinarea:
a) unui drept sau a unui interes al statului asupra
unui bun imobiliar situat pe teritoriul statului forului, posesiei sau
utilizării bunului imobiliar de către stat ori unei obligaţii a statului, care
îi incumbă acestuia fie în calitatea de titular al unui
drept asupra bunului imobiliar, fie în calitate de posesor sau utilizator al acestui
bun;
b) unui drept sau interes al statului asupra unui bun
mobiliar ori imobiliar născut dintr-o succesiune, donaţie sau vacanţă a
moştenirii; ori
c) unui drept sau interes al statului legat de
administrarea unor bunuri cum ar fi bunurile aflate în custodie, bunurile care
fac parte din patrimoniul unei persoane aflate în faliment ori bunurile unei
societăţi în caz de dizolvare a acesteia.
ARTICOLUL 14
Proprietatea intelectuală şi industrială
Cu excepţia situaţiei în care statele interesate nu decid
altfel, un stat nu poate invoca imunitatea de jurisdicţie în faţa instanţei
altui stat, competentă în acel caz, într-o procedură care se raportează la:
a) determinarea oricărui drept pe care statul îl are
asupra unui brevet, desen sau model industrial, denumirii comerciale ori de
afaceri, copyright sau asupra unui drept de autor sau oricărei alte forme de
proprietate intelectuală ori industrială care beneficiază de o măsură de
protecţie juridică, chiar provizorie, din partea statului forului; sau
b) alegaţii privind nerespectarea de către un stat,
pe teritoriul statului forului, a unui drept de natura celor vizate la lit. a)
care aparţine unui terţ şi este protejat de statul
forului.
ARTICOLUL 15
Participarea la societăţi
sau alte organisme colective
1. Niciun stat nu poate invoca imunitatea de
jurisdicţie în faţa instanţei unui alt stat, competentă în acel caz, într-un
proces relativ la participarea sa într-o companie sau într-un alt organism
colectiv, dotat sau nu cu personalitate juridică, în privinţa raporturilor
dintre stat şi grupul respectiv sau alţi asociaţi, dacă societatea sau grupul:
a) are şi alţi membri în afara statelor sau
organizaţiilor internaţionale; şi
b) este constituit după legea statului forului sau îşi
are sediul ori locul principal de activitate în acest stat.
2. Un stat poate, totuşi, să invoce imunitatea de
jurisdicţie într-un astfel de proces dacă statele interesate au decis astfel,
dacă părţile la diferend au convenit astfel printr-un acord scris sau dacă
instrumentul care stabileşte ori prevede funcţionarea societăţii sau grupului
vizat conţine dispoziţii în acest sens.
ARTICOLUL 16
Navele aflate în proprietatea sau în exploatarea unui
stat
1. Cu excepţia situaţiei în care statele interesate
nu decid altfel, un stat care deţine în proprietate sau exploatare o navă nu
poate invoca imunitatea de jurisdicţie în faţa instanţei unui alt stat,
competentă în acel caz, într-o procedură relativă la exploatarea acelei nave
dacă, la momentul producerii faptului care a dat naştere acţiunii, nava era
utilizată în alte scopuri decât cele guvernamentale necomerciale.
2. Paragraful 1 nu se aplică navelor de război,
navelor auxiliare sau altor nave deţinute ori prin care operează un stat şi
care sunt, pentru moment, folosite în mod exclusiv doar pentru scopuri
guvernamentale necomerciale.
3. Cu excepţia situaţiei în care statele interesate
nu decid altfel, un stat nu poate invoca imunitatea de jurisdicţie în faţa
instanţei unui alt stat, competentă în acel caz, într-o procedură relativă la
transportul unei încărcături la bordul unei nave al cărei proprietar sau
exploatant este statul, dacă, la momentul producerii faptului care a dat
naştere acţiunii, nava era utilizată pentru alte scopuri decât cele
guvernamentale necomerciale.
4. Paragraful 3 nu se aplică încărcăturilor
transportate la bordul navelor vizate la paragraful 2, ca şi oricărei alte
încărcături al cărei proprietar este statul şi care este folosită sau destinată
a fi folosită exclusiv pentru scopuri guvernamentale necomerciale.
5. Statele pot invoca toate mijloacele de apărare,
prescripţie, limitare a responsabilităţii care pot fi invocate de
reprezentanţii navelor şi cargourilor private sau de către proprietarii lor.
6. Dacă într-un proces este pus sub semnul îndoielii
caracterul neguvernamental şi necomercial al navei aflate în proprietatea sau
sub operarea unui stat sau al unei încărcături aflate în proprietatea unui
stat, prezentarea către instanţă a unui certificat semnat de un reprezentant
diplomatic sau de către o altă autoritate competentă a acestui stat va
constitui mijloc de probă în ceea ce priveşte caracterul acestei nave sau
încărcături.
ARTICOLUL 17
Efectul unui acord de arbitraj
Dacă un stat încheie în scris un acord cu o persoană
fizică sau juridică străină pentru a supune procedurii de arbitraj contestaţii
relative la o tranzacţie comercială, acest stat nu poate invoca imunitatea de
jurisdicţie în faţa instanţei unui alt stat, competentă în speţă, într-o
procedură relativă la:
a) validitatea, interpretarea sau aplicarea acordului
de arbitraj;
b) procedura de arbitraj; sau
c) confirmarea sau anularea sentinţei arbitrale,
cu excepţia cazului în care prin acordul de
arbitraj se prevede altfel.
PARTEA a IV-a
Imunitatea statelor faţă de măsurile asigurătorii
privitoare la un proces în faţa unei instanţe
ARTICOLUL 18
Imunitatea statului faţă de măsuri asigurătorii
anterioare judecăţii
Nicio măsură asigurătorie, cum ar fi confiscarea,
reţinerea/poprirea, executarea, nu poate fi luată anterior judecăţii împotriva
bunurilor unui stat relativ la o procedură în faţa instanţei unui alt stat,
decât dacă şi în măsura în care:
a) statul a consimţit expres
la aplicarea măsurilor susmenţionate:
(i) printr-un acord internaţional;
(ii) printr-o convenţie de arbitraj ori printr-un
contract scris; sau
(iii) printr-o declaraţie în faţa instanţei sau
printr-o comunicare scrisă
ulterior apariţiei diferendului dintre părţi; ori
b) statul a rezervat sau a afectat bunuri pentru
satisfacerea creanţei asupra căreia poartă procesul.
ARTICOLUL 19
Imunitatea statului faţă de măsuri asigurătorii
ulterioare judecăţii
Nicio măsură asigurătorie, cum ar fi confiscarea,
reţinerea/poprirea, executarea, nu poate fi luată ulterior judecăţii împotriva
bunurilor unui stat în legătură cu o procedură intentată în faţa instanţei unui
alt stat, decât dacă şi în măsura în care:
a) statul şi-a exprimat expres consimţământul la
luarea unor astfel de măsuri:
(i) printr-un acord internaţional;
(ii) printr-un acord de arbitraj sau contract scris; ori
(iii) printr-o declaraţie în faţa tribunalului sau
printr-o comunicare scrisă ulterior apariţiei unui diferend între părţi; ori
b) statul a rezervat/afectat bunuri pentru
satisfacerea cererii care constituie obiectul acestei proceduri; sau
c) a fost stabilit că bunurile sunt
utilizate/destinate a fi utilizate de către stat în alte scopuri decât cele
guvernamentale necomerciale şi sunt situate pe teritoriul statului forului, cu
condiţia ca măsurile asigurătorii ulterioare judecăţii să nu se refere decât la
bunurile care au legătură cu entitatea împotriva căreia a fost intentat
procesul.
ARTICOLUL 20
Efectul consimţământului la exercitarea jurisdicţiei
asupra consimţământului
la adoptarea măsurilor asigurătorii
In cazul în care consimţământul la adoptarea măsurilor
asigurătorii este cerut în aplicarea art. 18 şi 19, consimţământul la
exercitarea jurisdicţiei în virtutea art. 7 nu implică existenţa
consimţământului la adoptarea măsurilor asigurătorii.
ARTICOLUL 21
Categorii specifice de bunuri
1. Următoarele categorii de bunuri ale statului nu
sunt considerate a fi bunuri utilizate sau destinate a fi utilizate de stat în
alte scopuri decât cele de serviciu public necomercial în sensul dispoziţiilor
lit. c) a art. 19:
a) bunurile, inclusiv conturile bancare, folosite sau
care sunt destinate a fi folosite în exercitarea funcţiilor misiunii
diplomatice a statului sau ale oficiilor consulare, misiunilor speciale,
misiunilor la organizaţiile internaţionale ori ale delegaţiilor la
organizaţiile internaţionale sau la conferinţele internaţionale;
b) bunurile cu caracter militar sau bunurile
utilizate ori care se intenţionează a fi utilizate în exerciţiul funcţiilor
militare;
c) bunurile băncii centrale sau ale unei autorităţi
monetare a statului;
d) bunurile care fac parte din patrimoniul cultural
al statului sau al arhivelor sale şi care nu sunt puse în vânzare şi nici nu
sunt destinate punerii în vânzare;
e) bunurile care fac parte dintr-o expoziţie de
obiecte de interes ştiinţific, cultural sau istoric şi care nu sunt puse în
vânzare şi nici nu sunt destinate punerii în vânzare.
2. Paragraful 1 nu prejudiciază art. 18 şi 19, lit. a)
şi b).
PARTEA a V-a
Dispoziţii diverse
ARTICOLUL 22
Notificarea cererii introductive de instanţă
1. Cererea introductivă de
instanţă sau orice alt act prin care se iniţiază un proces împotriva unui stat
se va efectua:
a) în conformitate cu orice
convenţie internaţională aplicabilă care obligă statul forului şi statul
interesat; sau
b) conform oricărui aranjament particular în materie
de notificare intervenit între cel care face cererea şi statul interesat, dacă
legea statului forului nu se opune; sau
c) în absenţa unei asemenea convenţii sau a unui
asemenea aranjament particular:
(i) printr-o comunicare adresată pe cale diplomatică
ministerului afacerilor externe al statului interesat;
sau
(ii) prin orice alt mijloc acceptat de statul interesat, dacă legea statului forului nu o
interzice.
2. Notificarea cererii introductive de instanţă la care
se referă lit. c) (i) din paragraful 1 se consideră efectuată la primirea
documentelor de către ministerul afacerilor externe.
3. Aceste documente vor fi
însoţite, dacă este cazul, de o traducere în limba oficială sau într-una dintre
limbile oficiale ale statului vizat.
4. Orice stat care compare pe fond într-o procedură
intentată contra lui nu poate apoi să susţină că notificarea cererii
introductive de instanţă a fost făcută cu nerespectarea dispoziţiilor
paragrafelor 1 şi 3.
ARTICOLUL 23
Pronunţarea deciziei în lipsă
1. Pentru ca o decizie în lipsă să poată fi
pronunţată împotriva unui stat, instanţa trebuie să se asigure:
a) de respectarea condiţiilor
prevăzute la paragrafele 1 şi 3 ale art. 22;
b) de trecerea unei perioade de cel puţin 4 luni de la
data la care cererea introductivă de instanţă sau alt document care instituie
această procedură a fost efectuată sau se presupune că a fost efectuată conform
dispoziţiilor paragrafelor 1 şi 2 ale art. 22; şi
c) că prezenta convenţie nu îi interzice acestei
instanţe să-şi exercite jurisdicţia.
2. O copie de pe decizia pronunţată în lipsă,
însoţită, dacă este cazul, de o traducere în limba sau într-una dintre limbile
oficiale ale statului respectiv, va fi transmisă statului şi va fi comunicată
acestuia printr-unul dintre mijloacele menţionate la paragraful 1 al art. 22 şi
în conformitate cu dispoziţiile acestui paragraf.
3. Termenul pentru a înainta
un recurs de anulare a unei decizii pronunţate în absenţă nu va putea fi mai
mic de 4 luni şi va începe să curgă de la data la care statul respectiv a
primit sau se presupune că a primit copia de pe decizie.
ARTICOLUL 24
Privilegii şi imunităţi în timpul derulării
procesului
1. Orice omisiune sau refuz din
partea unui stat de a se conforma deciziei unei instanţe a unui alt stat, care
îi impune să îndeplinească sau să se abţină de la a îndeplini un act
determinat, de a prezenta un document ori de a divulga orice altă informaţie în
scopul unui proces, nu antrenează alte consecinţe în afara celor care pot
rezulta, cu privire la fondul problemei, din acest comportament. Existenţa
acestei omisiuni sau a unui asemenea refuz nu va
putea motiva aplicarea niciunei amenzi sau alte pedepse asupra statului.
2. Niciun stat nu este ţinut să depună o cauţiune şi
nici să constituie un depozit, sub orice denumire ar fi acesta, pentru a
garanta plata taxelor şi a cheltuielilor ocazionate de un proces la care este
parte în fata instanţei unui alt stat.
PARTEA A VI-A
Clauze finale
ARTICOLUL 25
Anexa
Anexa la prezenta convenţie face parte integrantă din
aceasta.
ARTICOLUL 26
Alte acorduri internaţionale
Dispoziţiile prezentei convenţii nu aduc atingere
drepturilor şi obligaţiilor pe care statele părţi le pot avea în virtutea
acordurilor internaţionale în vigoare şi la care sunt părţi, în privinţa
problematicii care face obiectul prezentei convenţii.
ARTICOLUL 27
Soluţionarea diferendelor
1. Statele părţi se angajează să soluţioneze
diferendele privind interpretarea sau aplicarea prezentei convenţii pe calea
negocierilor.
2. Orice diferend între două sau mai multe state
părţi privind interpretarea sau aplicarea prezentei convenţii, care nu poate fi
soluţionat pe cale de negociere într-un interval de 6 luni, va fi, la cererea
oricăruia dintre statele părţi, supus procedurii de arbitraj. Dacă într-o
perioadă de 6 luni începând de la data cererii de arbitraj statele părţi nu se
pot înţelege asupra organizării procedurii de arbitraj, oricare dintre ele
poate prezenta diferendul în faţa Curţii Internaţionale de Justiţie, adresând o
cerere acesteia în conformitate cu regulile prevăzute în statutul Curţii.
3. Fiecare stat parte poate, la momentul semnării, al
ratificării, acceptării sau aprobării prezentei convenţii sau al aderării la
aceasta, să declare că nu se consideră legat de dispoziţiile paragrafului 2.
Celelalte state părţi nu sunt legate de dispoziţiile paragrafului 2 în relaţia
cu un stat parte care a făcut o asemenea declaraţie.
4. Oricare stat parte care a făcut o declaraţie în
virtutea paragrafului 3 poate să şi-o retragă în orice moment, adresând o
notificare în acest sens secretarului general al ONU.
ARTICOLUL 28
Semnarea
Prezenta convenţie va fi deschisă spre semnare de către
toate statele până la data de 17 ianuarie 2007, la sediul ONU din New York.
ARTICOLUL 29
Ratificarea, acceptarea, aprobarea şi aderarea
1. Prezenta convenţie va fi supusă ratificării,
acceptării sau aprobării de către statele semnatare.
2. Prezenta convenţie va fi deschisă spre aderare
oricărui stat.
3. Instrumentele de ratificare, acceptare, aprobare
sau aderare vor fi depuse pe lângă secretarul general al ONU.
ARTICOLUL 30
Intrarea în vigoare
1. Prezenta convenţie
va intra în vigoare în cea de-a 30-a zi de la data depunerii pe lângă
secretarul general al ONU a celui de-al 30-lea instrument de ratificare,
acceptare, aprobare sau aderare.
2. Pentru fiecare stat care va ratifica, va accepta,
va aproba prezenta convenţie sau va adera la aceasta
după depunerea celui de-al 30-lea instrument de ratificare, acceptare, aprobare
sau aderare, convenţia va intra în vigoare în cea de-a 30-a zi care urmează
datei depunerii instrumentului pertinent de către acest stat.
ARTICOLUL 31
Denunţarea
1. Orice stat parte
poate denunţa prezenta convenţie printr-o notificare scrisă adresată
secretarului general al ONU.
2. Denunţarea produce efecte la un an de la data
primirii notificării de către secretarul general al ONU. Totuşi, prezenta
convenţie va continua să se aplice în orice chestiune relativă la imunităţile
de jurisdicţie ale statelor sau în ceea ce priveşte bunurile lor, ridicată
într-un proces care a fost intentat contra unui stat în faţa unei instanţe a
altui stat, înainte de data la care denunţarea produce efecte faţă de oricare
dintre statele respective.
3. Denunţarea nu va aduce atingere în niciun fel
obligaţiei pe care o are fiecare stat parte de a îndeplini orice obligaţie prevăzută în prezenta
convenţie, care i-ar fi revenit în virtutea dreptului internaţional, independent
de prevederile prezentei convenţii.
ARTICOLUL 32
Depozitarul şi notificări
1. Secretarul general
al ONU este depozitarul prezentei convenţii.
2. In calitatea sa de depozitar al prezentei
convenţii, secretarul general al ONU notifică tuturor statelor:
a) orice semnare a prezentei convenţii şi orice
depunere a unui instrument de ratificare, acceptare, aprobare sau aderare ori a
unei notificări de denunţare, potrivit prevederilor art. 29 şi 31;
b) data intrării în vigoare a
prezentei convenţii, conform art. 30;
c) orice alt act şi orice altă notificare sau
comunicare care are legătură cu prezenta convenţie.
ARTICOLUL 33
Texte autentice
Textele în limbile engleză, arabă, chineză, spaniolă,
franceză şi rusă ale prezentei convenţii sunt egal autentice.
Drept care subsemnaţii, care au fost autorizaţi de
guvernele lor, au semnat prezenta convenţie, care este deschisă spre semnare la
sediul ONU din New York începând din data de 17 ianuarie 2005.
ANEXĂ la convenţie
INTERPRETĂRI CONVENITE
în ceea ce priveşte sensul anumitor dispoziţii ale
convenţiei
Prezenta anexă are ca scop stabilirea sensului anumitor
dispoziţii care nu au fost clar definite în textul prezentei convenţii.
In privinţa art. 10
Termenul imunitate folosit
la art. 10 trebuie să fie înţeles în contextul general al prezentei convenţii.
Paragraful 3 al art. 10 nu afectează angajarea
răspunderii personale a acţionarilor sau angajaţilor şi nici chestiunile
referitoare la situaţia în care o entitate a statului a ascuns în mod deliberat
situaţia sa financiară sau şi-a redus activele pentru a evita satisfacerea unei
pretenţii sau orice alte situaţii asemănătoare acesteia.
In privinţa art. 11
Referirea la interese în materie de securitate ale statului angajator, cuprinsă în art. 11 paragraful 2 lit. d),
vizează în principal chestiunile de securitate naţională şi de securitate a
misiunilor diplomatice şi a oficiilor consulare.
Conform prevederilor art. 41 din Convenţia de la Viena
din 1961 asupra relaţiilor diplomatice şi ale art. 55 din Convenţia de la Viena
din 1963 asupra relaţiilor consulare, toate persoanele vizate în aceste
articole au datoria de a respecta legile şi reglementările statului de
rezidenţă, inclusiv în ceea ce priveşte legislaţia muncii. De asemenea, conform
prevederilor art. 38 din Convenţia de la Viena din 1961 asupra relaţiilor
diplomatice şi ale art. 71 din Convenţia de la Viena din 1963 asupra
relaţiilor consulare, statul
acreditar trebuie să-şi exercite jurisdicţia asupra acestor persoane în aşa fel
încât să nu obstrucţioneze într-o manieră excesivă îndeplinirea funcţiilor
misiunii sau pe cele ale oficiului consular.
In privinţa art. 13 şi 14
Termenul determinare este folosit pentru a se
referi nu numai la stabilirea sau verificarea
existenţei drepturilor protejate, ci şi la evaluarea sau aprecierea substanţei,
inclusiv a conţinutului, scopului şi întinderii acestor drepturi.
In privinţa art. 17
Expresia tranzacţie
comercială include investiţiile.
In privinţa art. 19
Termenul entitate folosit
la lit. c) vizează statul ca persoană juridică independentă, dar include şi
unităţile constitutive ale unui stat federal, subdiviziunile statului, un
organism ori o instituţie de stat sau orice altă entitate, dotată cu
personalitate juridică independentă.
Expresia bunurile care au
legătură cu entitatea, utilizată la lit. c), are
un sens mai larg decât numai proprietatea sau posesia.
Art. 19 nu afectează angajarea răspunderii personale a
acţionarilor sau angajaţilor şi nici chestiunile referitoare la situaţia în
care o entitate a statului a ascuns în mod deliberat situaţia sa financiară sau
şi-a redus activele pentru a evita satisfacerea unei pretenţii sau orice alte
situaţii asemănătoare acesteia.